Trista aniversare a lui Crin Antonescu

Azi ar trebui să fie cea mai fericită zi din viața lui Crin Antonescu. Ar trebui, dar nu este. Ar fi fost dacă și-ar fi aniversat ziua de naștere la Cotroceni, primind urări de bine și viață-ndelungată de la oamenii muncii din orașe și sate, dacă ar fi primit delegații străine încărcate cu daruri și flori, însoțite de felicitări din partea mai marilor lumii și dacă diseară la ora 19, s-ar fi adresat națiunii cuprinse de iubire față de marele conducător, de la pupitrul prezidențial de unde ar fi adresat la rându-i, mulțumiri . Toate acestea nu se întâmplă dintr-un singur motiv, iar motivul are un nume: Traian Băsescu. uzurpatorul celui mai promițător președinte de după Ceaușescu.

Cum ziua de azi va fi marcată de nostalgie și tristețe, Crin nu poate decât să constate că viața trece ca un vis. A lui, așa a trecut și tocmai când visa cel mai frumos, de putea jura că-i aievea, fusese nevoit să se trezească dureros și să plece în exil, neputând suporta despărțirea de funcția care părea să-i fi fost ursită de la naștere. Nu putuse să-și îndeplinească destinul măreț, cumva se intervenise brutal și nedrept în karma lui. Ursitoarele se jucaseră și-i schimbaseră traiectoria: de la pupitrul prezidențial, la o pizzerie anostă și gălăgioasă din Napoli, unde-și înecase amarul molfăind felii de pizza amestecată cu sarea lacrimilor deznădejdii. Privise cu reproș înspre ceruri și nu găsi niciun răspuns. Cerurile erau mute și surde. Două săptămâni îi trebuiseră să se adune, ca să poată da ochii cu cele 7 milioane jumate de alegători ai lui dezamăgiți, aduși în pragul disperării de a nu avea un președinte discret și elegant ca el.

Întors în țară cu burta înainte, dădu fără să vrea dovada tristeții încă de la aeroport, în timp ce-și ducea bagajul și nefericirea, fără să scoată pieptul dârz în față și fără să-și arunce milităros picioarele, cum ar fi făcut cu doar două săptămâni înainte. Îi mai venise inima la loc la Murighiol, unde tovarășul său Victor Ponta, îl mai amăgise o dată cu promisiunea că va fi președinte. Își spălase amărăciunea în piscina de 5 stele construită de infama Elena Udrea și se simți mai bine, mai ales că nu avusese voie să calce în incintă picior de jurnalist băgăcios care să-i pună întrebări incomode și obraznice ca unui neica-nimeni.

Trecuseră și zilele frumoase de la Murighiol și lumea părea că începe să-l uite, veni ziua lui Ponta care aflat încă în funcție, primi cadouri și buchete imense de flori. Cică unul, chiar de la uzurpator. Se-nfurie subit la gândul că dictatorul i-ar trimite și lui flori și se imagină rupând floare cu floare, petală cu petală, călcându-le-n picioare, făcându-le una cu pământul. Niciun buchet, niciun cadou n-ar putea repara nedreptatea care i se făcuse și gândul că fusese privat de dreptul de a ține diseară un discurs de mulțumire și o recepție cu șefi de state la care el în calitate de sărbătorit să fie vedeta serii, i se păru de nesuportat, așa că se culcă la loc în speranța că atunci când se va trezi, va fi iar președinte.