Cum rămâne cu abdicarea şi trădarea intereselor naţionale, domnule preşedinte?

Audierile din ultimele zile ale candidaţilor la şefia parchetelor semnalează debutul unei ere noi în viaţa societăţii româneşti. Dusă este epoca romantică a luptei anticorupţie, dusă este vremea cruciaţilor Macovei şi Morar, dusă, poate pentru totdeauna vremea marilor principii, a Dreptăţii, Adevărului, a lui “fiat Justitia et pereat mundus”. Bun venit în epoca înţelegerilor obscure, a compromisului călduţ, a coabitării între interesele naţionale şi cele private. Indiferent cum justifică preşedintele Băsescu această nouă realitate românească, ea poartă un nume care, astăzi mai mult ca oricând, trebuie spus: Abdicare.

Acum aproape doi ani, preşedintele Traian Băsescu l-a atacat într-un interviu pe Majestatea Sa, regele Mihai, că, prin actul abdicării, ar fi “trădat interesele naţionale ale României”, că ar fi “abandonat primul nava” naţională pe care ar fi trebuit să o apere chiar cu preţul vieţii şi că în acest fel s-ar fi dovedit “slugă la ruşi”. Astăzi, 10 mai, aflaţi la ora reevaluărilor, ar fi, poate, util să punem declaraţiile din 2011 ale preşedintelui în lumina ultimelor sale acţiuni politice.

În ianuarie declarase că este de preferat războiul politic unui compromis pe Justiţie, care la vremea respectivă “nu era negociabilă”. Ulterior Consiliul Superior al Magistraturii a devenit teatrul unei lupte fără reguli, declanşată de agenţii Monei Pivniceru, reprezentanta forţelor autoritare, oligarhice, antieuropene şi, la limită, antinaţionale. Pretextul l-a constituit alegerea unui procuror, Oana Schmidt Hăineală, în fruntea CSM, dar adevărata ţintă a fost fostul şef al DNA, Daniel Morar. Conflictul s-a încheiat cu un armistiţiu între Traian Băsescu şi Victor Ponta, în care ultimul a sacrificat-o pe Piviniceru, iar primul l-a sacrificat pe Morar, ambii fiind retraşi în poziţii egale, de judecători la Curtea Constituţională. Rezultatul acestui armistiţiu încheiat în urma coabitării, a fost “compromisul” asupra numirilor prin asumare, fără procedură de selecţie transparentă aşa cum ceruse Uniunea Europeană, în fruntea Parchetelor, lui Tiberiu Niţu la Parchetul General şi a Laurei Codruţa Kovesi la DNA.

Un răspuns la întrebarea dacă a fost sau nu un compromis raţional sau acceptabil din punct de vedere moral l-am primit zilele acestea o dată cu audierile celor doi de la CSM. Data trecută, când au fost audiaţi Niţu şi Irimie, artileria grea a audierilor a fost oferită de Daniel Morar, al cărui întrebări au expus incompetenţa şi inconsistenţa celor doi. De data aceasta, fără Morar, audierile au arătat cu totul altfel, ca o formalitate sau ca o piesă cu final cunoscut. Niţu a fost la fel de penibil, iar Kovesi, lipsită, ca de obicei, de substanţă. Impresia generală a fost însă că oricum nu contează, că decizia a fost luată în altă parte, la nivel politic şi că CSM nu face decât să consemneze rezultatul unei negocieri care s-a produs în altă parte, expresie a acomodării unor interese divergente în care Justiţia nu mai este decât un actor secundar.

Or, aceasta este diferenţa fundamentală dintre perioada pre-compromis şi post-compromis. În noiembrie (Morar), încă mai vorbeam despre Justiţie cu majusculă, despre Independenţa ei, iar CSM se afla în centrul acestei lupte ţinând în mână sabia şi balanţa, aşa cum se cuvine. Acum, în plină coabitare, nimeni nu mai vorbeşte serios despre vreun ideal de Dreptate, despre imperativul Independenţei Justiţiei sau despre lupta anticorupţie. Totul este Compromis. De ieri a devenit limpede că epoca marii cruciade naţionale anticorupţie, epoca templierilor Macovei şi Morar a incetat, poate, pentru totdeauna. Ne stă în faţă “Era Compromisului” în care politicienii şi grupurile de interese îşi vor recăpăta influenţa iar Justiţia va avea exact atâta independenţă câtă va putea fi negociată. Statul de Drept va deveni obiect de tranzacţie. Este un moment important şi trist pentru România şi am ajuns aici pentru că Traian Băsescu a abdicat de la valorile de la care el însuşi le asumase la un moment dat: Dreptate, Adevăr, Domnia Legii. Preşedintele nici măcar nu se mai oboseşte să nege că lucrurile stau astfel: Singura referinţă pe care făcut-o la reforma Justiţiei în interviul acordat cu prilejul Zilei Europei a fost ca să o pună pragmatic în perspectiva aderării la spaţiul Schengen. Aderarea la Schengen este un obiectiv important, dar nu poţi veni să le spui românilor că avem nevoie de justiţie ca să aderăm la Schengen, după ce ai promis o ţară în care domneşte Legea. Aceasta se numeşte abdicare.

Ca şi în decembrie 1947, forţele care vor să scoată România de pe orbita ei europeană, democratică şi modernă, sunt copleşitoare. Ca şi atunci, interesele de la Răsărit se manifestă din ce în ce mai puternic în spaţiul românesc. O fi nava asigurată la cheu, cum afirmă preşedintele, sau, dacă este, este ca să se ferească de furtuna care o aşteaptă dincolo şi pentru că a fost torpilată. În orice caz, călătoria este departe de a se fi încheiat, iar nava România nu este nicidecum în stare să îşi continue voiajul în starea în care se află. Şi cu toate acestea, căpitanul a abdicat de la ceea cea ar fi trebuit să fie cele mai puternice arme ale ei.

A trădat Traian Băsescu interesele naţionale? Nu, pentru că perspective de a le oferi victoria “republicanilor” Antonescu-Voiculescu ar fi fost una cu adevărat înspăimântătoare, dar nu le-a apărat aşa cum ar fi trebuit să facă pentru că nici el “nu a murit cu arma în mână”. Măcar, în 1947 Regele Mihai a înfruntat pericolul exterminării fizice. Slavă Domnului, acum nu este cazul.

Dacă însă vorbim de îndreptăţire morală, de judecata istoriei, de abdicări şi interesele naţionale, astăzi, de ziua regimului legitim al României, Monarhia, este un bun prilej să ne amintim că nu totul este încă pierdut. Suntem, la urma urmei, în Săptămâna Luminată aflată sub puterea miracolului Învierii.

Hristos a înviat!

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/cum-ramane-cu-abdicarea-si-tradarea-intereselor-nationale-domnule-presedinte-301496.html